Tratatul de la Versailles.html

Woodrow Wilson alături de membrii Comisiei americane pentru pace

Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat de pace creat ca rezultat al negocierilor de 6 luni purtate la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, ce a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial între forţele Aliate (Franţa, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia,România, Serbia, Cehoslovacia)şi cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria). Tratatul este urmarea armistiţiului semnat cu luni înainte în pădurea din Compiègne, ce a pus punct luptelor. Tratatul stipula ca Germania să-şi asume completa responsabilitate pentru declanşarea războiului şi să plătească mari compensaţii (reparaţii de război) trupelor aliate. Germania pierdea, de asemenea, teritorii în faţa ţărilor vecine, suferea o severă limitare a forţelor militare şi a fost deposedată de coloniile sale africane şi cele de dincolo de ocean. Reprezentanţii noului Guvern german (Republica de la Weimar) au fost obligaţi de către învingători să semneze acest tratat, altfel luptele aveau să înceapă iarăşi. Ministrul de Externe al Germaniei, Hermann Müller, a semnat Tratatul la 28 iunie 1919. Tratatul a fost ratificat de către Liga Naţiunilor la 10 ianuarie 1920. În Germania, tratatul a cauzat un şoc; deseori, resimţit ca o traumă sau un complex anti-Versailles, care, eventual, a contribuit la colapsul Republicii de la Weimar, în 1933, şi la accederea lui Adolf Hitler la putere.

modifică Condiţii

Proclamarea Imperiului German în "Salle des Glaces", Versailles

Tratatul prevedea crearea Ligii Naţiunilor, un ţel important pentru preşedintele american Woodrow Wilson. Liga Naţiunilor avea să arbitreze conflictele dintre naţiuni înainte ca ele să fi ajuns la război. Nu toate cele "14 puncte" ale preşedintelui Wilson au fost realizate, spre exasperarea atât a germanilor, cât şi a lui Wilson. Cu alte cuvinte, principiul naţionalităţilor s-a aplicat inconsecvent, doar atunci când convenea aliaţilor victorioşi. În cazul unor teritorii locuite în majoritate de populaţie germană s-a aplicat principiul istoric, nu cel naţional. Satisfacerea revendicărilor din partea Franţei a fost obiectivul principal în acest tratat. Alte prevederi includeau cedarea unor colonii aflate sub dominaţie germană şi pierderea unor teritorii anexate sau cucerite de către Germania în trecutul recent:

Alsacia-Lorena (aparţinând Franţei, din secolul XVII până în 1871), prin politica expansionistă a lui Ludovic al XIV-lea, a fost redată Franţei (14.522 km², 1.815.000 locuitori, (în 1905));
Nordul Schleswigului, zona Tønder în Schleswig-Holstein, după Plebiscitul Schleswig, a fost redat Danemarcei (3.228 km² sau 3.938km²);
majoritatea teritoriului din Marea Poloniei ("Provinz Posen") şi estul regiunii Pomerania (Prusia de Vest), pe care Prusia îl cucerise în Glasvandul Poloniei, au fost redate Poloniei după Marea Răscoală Poloneză (53.800 km² cu 4.224.000 locuitori (în 1931), inclusiv 510 km² şi 26.000 locuitori din Silezia Superioară);
zona Hulczyn din Silezia Superioară, a fost acordată Cehoslovaciei (316 sau 333 km² şi 49.000 locuitori);
Estul Sileziei Superioare, după plebiscit, a fost redat Poloniei (3.214 km² cu 965.000 locuitori);
zona oraşelor germane Eupen şi Malmedy a fost acordată Belgiei;
zona Soldau din Prusia de Est, incluzând (calea ferată pe ruta Varşovia-Gdansk) a fost acordată Poloniei (492 km²).

Inconsecvenţa aplicării principiilor de drept, respectiv recurgerea la argumentul naţional doar în detrimentul Germaniei, nu şi în cazul teritoriilor cu majoritate germană aflate în dispută, a dus la frustrările care au constituit sămânţa celui de-Al Doilea Război Mondial.

Primul război mondial:

Fronturile principale de luptă

Evenimente principale

Articole specifice

Participanţi

Vezi şi

Preludiu:

Fronturile principale de luptă: